Dansul îi ajută pe cei care îl practică să se cunoască pe ei înşişi şi să comunice. În România, el urcă la rangul de sport de performanţă sau se reduce la hobby. El Rojo prezidează adunarea. Un ins mare, cu o barbă de vreo săptămână, îmbrăcat în cămaşă roşie, pantaloni negri şi pantonfi de dans, stă singur în capul mesei şi, cu vocea sa tunătoare de bas, îi îndeamnă pe ceilalţi să bea vin. Motanul Shieba a întors spatele celor de la masă şi se uită plictisit către partea goală a încăperii, unde două perechi dansează tango.

Dacă e sâmbătă, e „Milonga de Aviacion”, o petrecere unde lumea vine de aproape doi ani să danseze tango argentinian, să mănânce, să bea şi să stea de vorbă, într-un apartament din cartierul Aviaţiei. Acasă la Mihai Roşu – pe numele său de dansator El Rojo – poate veni oricine are chef să danseze, fie că îi cunoaşte pe ceilalţi sau nu. Pentru că la tango toată lumea dansează cu toată lumea.

Anisia, o femeie de 30 şi ceva de ani, de înălţime medie, îmbrăcată într-o rochie neagră cu decolteu adânc, prinsă în talie cu o cataramă argintie, dansează cu Serghei, un brunet bărbos şi slab, care bea Sambuca. Ea ţine ochii închişi, se sprijină de el cu fruntea şi întregul corp şi îi urmează fiecare mişcare. Dansul le vine natural, ca şi cum ar merge pe stradă împreună.

„În tango se dansează cu corpul, nu cu mintea”, explică dansatorul Lucian Stan, care dă cursuri de tango argentinian din vara anului trecut, la un studio din Piaţa Romană. „Mi se pare unul dintre dansurile cele mai naturale şi mai uşor de dansat. Dacă începi să vezi în tango figurile şi treci peste lucrurile esenţiale, cum ar fi plăcerea de a dansa, bucuria îmbrăţişării, a conexiunii, a muzicii, atunci se pierde chiar esenţa tangoului.”

Lucian, care s-a îndrăgostit de tango în 2005 şi de atunci a dansat în România, la Londra, Paris, Montr