Ştiţi, desigur, acel moment cînd dai peste o carte care fusese scrisă pentru tine, care-ţi fusese destinată direct. Jurnal în fărîme cu Ionescu al lui Lucian Raicu a fost, pentru mine, o asemenea carte, cum a fost, fără îndoială, Critica-formă de viaţă sau Scene din romanul literaturii. N-am avut toate cărţile lui Raicu decît tîrziu, mai exact acum cinci ani, pe 22 noiembrie 2006. Încercam de cîtva timp să mi le procur pe toate (ştiţi, desigur, şi aviditatea aia: să le ai pe toate deodată, de parcă le poţi citi altfel decît pe rînd). Şi, într-o seară, la un telefon cu Agopian, am aflat că toate cărţile lui Lucian Raicu (cu semnătură) tocmai fuseseră puse în vînzare la un anticariat de pe strada Doamnei de către cineva care-şi lichida biblioteca. M-am dus a doua zi, le-am luat pe toate şi, cu ele în braţe, m-am oprit la o cîrciumă din zonă, Red Lion, unde acum 5 ani, cînd Caţavencii îşi aveau redacţia lîngă Universitate, ştiam sigur că-l găsesc şi pe Agop. L-am găsit, i-am mulţumit pentru pont, iar el, cu vocea lui mucalită şi cu neîncrederea lui practică în ceea ce s-ar numi sincronicitate, mi-a zis că Lucian Raicu tocmai murise, cu o seară înainte, la Paris. Cînd i-am povestit Soniei Larian – soţia lui Raicu – întîmplarea, am aflat că povestea ar avea şi un epilog: lui Lucian Raicu i se spunea, în ultimii săi ani parizieni, „Leul roşu“, aşa cum se chema barul unde intrasem să-i mulţumesc lui Agopian pentru toate cărţile lui Raicu. Au mai fost cîteva întîmplări de acest fel, de cînd încerc să scriu despre fiinţa stranie care a fost Lucian Raicu, dar n-o să insist.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăMă tot gîndesc însă la „lecturile ultime“ ale lui Raicu, cele destinate ultimei perioade din viaţa cuiva, lecturile edificate, singurele care rezistă anumitor întrebări. Jurnal în fărîme cu Ionescu, penultima s