Povestea asta cu aderarea noastră la Schengen are o semnificaţie ce depăşeşte aspectul tehnic, cel de care ne tot agăţăm noi în speranţa de a depăşi obstacolele subiective. Este un pretext.

Este prilejul ca majoritatea naţiunilor civilizate să-şi exprime rezervele faţă de un intrus, pătruns în casa lor fără a fi deprins maniere elementare ale convieţuirii.

Imaginea României prin lume a fost relativ bună atâta timp cât Ceauşescu a ermetizat frontierele şi ne-a obligat să ne suportăm unii altora racilele de comportament. Odată însă cu libertatea de mişcare a început şi dezastrul imaginii noastre. Primii care au profitat de această facilitate democratică nu au fost cei mai civilizaţi şi mai calificaţi dintre români. Ba, dimpotrivă: iniţiativa a aparţinut pegrei oraşelor, interlopilor, celor fără căpătâi. Acestea s-au răspândit în toate direcţiile, pe principiul muştei de rahat, care simte instinctiv locurile unde se poate aşeza şi profita de avantajele, oportunităţile şi slăbiciunile pe care le oferă comunităţile ce au depăşit faza necesităţilor elementare ale existenţei. Exportăm din greu, de peste două decenii, infractori calificaţi, ţigani, lucrători cu cârca sau nepricepuţi. Primele care s-au golit de o populaţie supranumerară au fost mahalalele imunde şi cătunele parazitate de beţivi. Este uşor de imaginat ce încercare a constituit vecinătatea acestor specimene pentru colectivităţi aşezate care s-au pomenit cu şatrele instalate prin parcurile lor, sau cele care până la apariţia bandelor de români nici măcar nu obişnuiau să-şi încuie uşa locuinţelor. Cel mai rău lucru a fost însă impactul pe care l-au avut crimele odioase sau faptele abominabile comise de români – şi n-aş da decât exemplul crimei comise în Japonia, ca o confirmare a celei de la Otopeni – care ne-au pus aproape definitiv ştampila de naţiune indezirabilă.

Acestea