(Continuare din episodul 21)
Cea mai de preţ calitate a timpului, sau poate cel mai mare defect al lui, e că trece. Masi repede sau mai încet. Depinde pe ce stai cu fundul: pe un reşou sau pe un fotoliu. Asta e de la Einstein, cred. Patul de hotel frige ca o plită.
Deja e amiaza şi nu peste mult timp va începe ceremonia la ambasadă. Adică vom ieşi în sfârşit din camera asta, vom traversa oraşul cu maşina şi, din mers, vom rupe bucăţi din el cu privirea, cu aparatul de fotografiat, şi le vom depozita în camera dovezilor pentru atunci când ne vom lăuda prietenilor noştri că am fost în Stockholm. Şi pentru atunci când, făcându-ni-se dor de depărtări, vom avea de unde scoate o imagine hrănitoare. Poate o căsuţă nordică frumoasă, făcută parcă din biscuiţi coloraţi, un chip de femeie blondă scăldat în mierea amiezii, un palat fără brizbrizuri, forfota ambarcaţiunilor albe pe marea albastră, somnul liniştit al hergheliilor de biciclete priponite la baza unei clădiri de birouri, turla unei biserici atingând delicat cerul, sau cine ştie ce alt lucru, de multe ori neînsemnat, care te face să plonjezi cu voluptate în necunoscut când vezi pentru prima oară un loc străin, ceva care te face să aparţii puţin acelui loc, iar ceva din el să-ţi aparţină pentru toată viaţa. Aşa mi se pare: că laşi ceva din tine peste tot pe unde umbli şi iei totodată câte ceva de acolo. Schimbul ăsta e precum circulaţia sângelui: te primeneşte, te întăreşte. Nu pot spune cu precizie ce ar avea Stockholmul de păstrat de la mine, dacă nu pierd ceva pe stradă, dar de păstrat sunt sigur că păstrează ceva. Pentru că dacă aş mai veni o dată nu mi s-ar mai părea la fel. N-ar mai fi oraşul de acum, ci oraşul pe care l-am mai văzut o dată. Dacă îl voi vedea!
Dar nu. Reîntâlnirea cu Stockholmul, chiar şi din mersul maşinii, întârzie. El palpită acolo, la o aruncătură de băţ, n
