Politica de a înarma şi de a sprijini regimuri instabile în zona Orientului Mijlociu duce, în timp, la rezultate dezastruoase. Se spune că istoria are o mare virtute - sau un mare păcat, cum vreţi s-o luaţi: se repetă! Problema e a celor care nu vor sau nu pot să înveţe din ciclurile istoriei. Se pare că unul dintre repetenţii la acest capitol este noua administraţie americană.

Aflată, săptămâna trecută, într-un turneu în Asia de Sud-Est, Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA, a făcut cunoscută strategia Washingtonului în dosarul iranian: sufocarea regimului de la Teheran printr-o cursă a înarmării vecinilor. „Vom extinde umbrela de apărare asupra regiunii (...), vom face şi mai mult pentru a susţine capacităţile militare ale statelor din Golf (...), vom lua măsuri, vom întreprinde acţiuni paralizante, vom lucra pentru consolidarea apărării partenerilor noştri din regiune”, a declarat doamna Clinton, mâna dreaptă a preşedintelui Barack Obama. Numai că retorica belicoasă a secretarului de stat al SUA are un mare defect: ignorarea istoriei recente a regiunii, în care America a fost un jucător important şi care s-a încurcat în propriile planuri.

Doamna Clinton uită că, în anii ’70, SUA au cheltuit sume imense pentru dotarea armatei iraniene al cărei comandant suprem era, atunci, Şahul Reza Pahlavi, aliatul Washingtonului. Capacităţile militare ale Teheranului ajunseseră, după unii analişti, pe locul patru în lume! Dar a venit anul 1979, Revoluţia Islamică a lui Ruhollah Khomeini, exilul Şahului, iar cantităţile impresionante de arme au intrat în mâinile Gărzilor Revoluţionare de la Teheran. Care s-au grăbit să le folosească împotriva vecinilor irakieni...

A urmat, în aceeaşi logică susţinută acum de Hillary Clinton, sprijinul american - financiar şi militar - pentru Saddam Hussein, care avea să devină peste ani dictatorul,