Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei - şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi - nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se încerca realizarea celei mai nesărate utopii - socialismul; lor, de cînd au pus mîna pe o carte, Marx le-a fost detestabil şi nici azi "nu dau doi muci pe el", după o expresie a cuiva privitoare la Levinas şi la teoriile acestuia despre Celălalt. Aceiaşi susţin - nu fără un blînd dispreţ - că "Malraux al dumitale" a fost "cam cretin politic" atunci cînd, în '36, a plecat în Spania să lupte de partea comuniştilor împotriva franchiştilor; tot aşa, "spălaţi pe creier de KGB" au fost, în acelaşi război, Hemingway, Dos Passos - "cel mai bine dintre «antifasciştii dumitale» s-a descurcat Koestler, care a terminat cu ei şi s-a dedicat studiilor pe creier, acolo unde se naşte schizofrenia..." Aceiaşi, nu mai puţin inteligenţi, cînd au aflat, după '90, că "Orwell al nostru" (cu el sîntem de acord!) ţinuse morţiş să dea un comunicat de presă prin care se opunea ca 1984 să fie interpretat doar în cheie antisocialistă, au ridicat din umeri, ei ştiind azi ceea ce nici Orwell nu ştia: o carte e mult mai obiectivă decît autorul ei. Aceiaşi - cărora Mozart le place la fel de mult cît mie! - sînt extrem de critici faţă de americanii care au acceptat ("idioţi, ca de obicei") ca un soldat sovietic să pună steagul roşu pe Reichstag, la 2 mai 1945. Ei - în nici un caz - nu ar fi sărbătorit cu şampanie ziua de 8 mai, a capitulării germane, fiindcă ştiau că a doua zi, aceea de 9 mai, va rămîne ca