Stau pe o stradă liniştită, unde maşinile trec relativ rar - un privilegiu în Bucureştii de astăzi, nu scutit totuşi de neplăceri. De două, trei ori pe săptămînă, de prin cartier şi de niciunde, se adună o droaie de adolescenţi fără căpătîi care joacă fotbal. Comunică prin răcnete şi înjurături groase, monotone; izbesc cu mingea în garduri de zăngănesc geamurile casei şi piuie alarma tuturor maşinilor. Acesta este modul lor de a se manifesta. Ei par să ignore faptul că, în spaţiul comun al oraşului, nu ai dreptul să îi împroşti pe ceilalţi cu vacarmul plin de murdării verbale care te locuieşte. Din cînd în cînd chem poliţia care, cu o promptitudine de admirat, îi îndepărtează. Mai mult n-are ce le face. Dar ei revin, netulburaţi, după cîteva zile.

În spaţiul comun al oraşului, există măcar această posibilitate de a impune, fie şi pasager, respectarea decenţei. În spaţiul public, o asemenea măsură autoritară nu există; ea ar intra în contradicţie cu libertatea de expresie, bun definitoriu al democraţiei, de apărat mai întîi de toate. Mecanismele de eliminare a indecenţei, murdăriei şi violenţei sînt, în acest spaţiu, mult mai complicate; mizează pe responsabilitatea actorilor publici şi pe reacţia populaţiei. Sentinţele judecătoreşti nu par să fie eficace, deocamdată, în această privinţă. Ca şi fotbaliştii de cartier, cei care folosesc injuria, minciuna ofensatoare, calomnia, drept mijloace de expresie publică, îşi continuă netulburaţi manevrele după ce sînt condamnaţi. Aşa încît revista România Mare îşi poate răspîndi în continuare murdăriile, cîtă vreme are bani de tipărire şi de procese, cîtă vreme găseşte cititori. Aşa încît, pe postul Antena 3, Mihai Pelin şi Petru Romoşan pot să-şi deverseze asupra lui Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu elucubraţiile cinice şi acuzaţiile mincinoase, cum că s-ar fi împăcat foarte bine cu regimul comuni