Simona Popescu, poetă si eseistă, într-o cumpănă ce avantajează ambele domenii, teoretizează în marginea conceptului de poezie, insistînd pe "modurile" si "timpurile" sale multiple în actualitate, pe remarcabila lor "devălmăsie". N-o sperie diversitatea, pentru unii deconcertantă, a "mentalitătilor disjuncte", a "gusturilor defazate", nici chiar "conglomeratul de confuzii", ci s-ar zice că tocmai acesti factori îi instigă intelectul întru omologarea unei complexităti polisemantice: "ăFenomenul poetică are mai multe fete, vechi si noi, mai multe ăvîrste comportamentaleă, paliere cronologice, astfel că sub această comodă emblemă vietuiesc si supravietuiesc în contemporaneitate ăfiguriă apartinînd ca sensibilitate si întelegere poetică unor epoci literare complet deosebite (de la pasoptism la - să zicem - postmodernismul de astăzi). Un fenomen diacronic este, deci, proiectat într-o pestrită, bizară, bolnavă sincronie; muzeu viu al tuturor formelor si mentalitătilor literare, etalîndu-si exponatele sub acelasi nume de-o ironică generozitate: Poezia". Să mai adăugăm acestui portret al conceptului în cauză cîteva note ce ne vor conduce la aplicarea sa într-un praxis liric (cu toate că ele însele sînt încărcate de-o electricitate lirică, scotînd mici scîntei, aidoma unor anumite tesături, cînd le mîngîi cu palma): "una din sansele poetului zilelor noastre este să considere literatura ca un fapt preexistent, o materie lipsită de indicii ierarhice, adusă la o ăinformalitateă vitală, fertilă". Sau: "Efortul poetului trebuie să meargă în sensul realizării translatiei între stimuli, perceptie si reactie (socială, verbală, culturală), modificînd sistemul de relatii si conexiuni dintre exterioritate si interioritate: de la reactia monologică, univocă a poetului modernist la una dialogică si plurivocă; de la perspectiva unică, atemporală la poliperspectiv