Articolul apărut acum câteva săptă­mâni în ziarul Ziua ("Liicheanu", 27.02.2007) a trezit, în mod firesc, emoţii şi a provocat reacţii foarte clare; au apărut destule demontări ale acuzaţiilor aduse filosofului Gabriel Liiceanu. S-a spus, printre altele, că textul e utilizabil ca exemplificare (de uz didactic) a erorilor de argumentare. Am avut aceeaşi senzaţie: articolul în cauză poate fi folosit, în absenţa oricărei informaţii prealabile despre cel atacat, ca un exemplu de rele practici argumentative: e un text care, la o lectură atentă, îşi anulează din interior orice valoare de adevăr. Unul din principalele sale defecte e că ignoră (probabil deliberat - dar nu putem şti niciodată care este raportul exact dintre ignoranţă şi rea-credinţă) practicile şi convenţiile domeniului în care se plasează. Nu se adresează unui auditoriu specializat (cu care ar împărtăşi aceleaşi repere cognitive şi practici discursive), dar mimează obiectivitatea şi atitudinea ştiinţifică, putînd convinge în destul de mare măsură pe cititorul mai puţin instruit sau mai puţin atent. Evident, jocul de cuvinte şi pretinsa etimologie cu care începe textul în cauză (Liiceanu - Liicheanu - lichea) nu au nici o justificare în argumentare (sînt mijloace pamfletare, formă de umor ieftin practicat masiv de jurnalismul de tip România Mare); ele îi dau însă autorului articolului şi ocazia să-şi atribuie prestigiu ştiinţific, prin aluzia vagă la dispute filosofice onomasiologice şi mai ales prin citarea detaliată a dicţionarelor. Autorul textului se plasează astfel în interiorul unei paradigme de discurs căreia îi contrazice permanent regulile. Şubre­zenia textului e dată de faptul că interpretările subiective, insinuările, atribuirile de intenţii se bazează pe aparente date obiective, pro­venind din interpretarea aberantă a practicilor curente ale lumii culturale şi ştiinţifice. Prima acuzaţie are ca pr