Automobilele Dacia se numărau printre produsele de top ale industriei româneşti în anul 1989. Condiţiile de lucru erau însă din multe puncte de vedere rudimentare, deşi propaganda susţinea că fabrica de la Mioveni se afla la cele mai înalte standarde ale momentului.
Străzile au ajuns în România anului 2009 un adevărat furnicar al maşinilor. În urmă cu 20 de ani, pe vremea când Virgil Mateescu era economist la Dacia, trebuia să te înscrii pe o listă dacă voiai să cumperi un autoturism şi uneori aşteptai şi trei ani până obţineai aprobare. Chiar dacă aproape că se lucra la foc continuu, producţia nu depăşea 100.000 de automobile pe an. "Ca să poţi să-ţi cumperi o maşină trebuia să te înscrii, să depui banii la CEC, suma integrală sau cel puţin jumătate şi apoi aşteptai să-ţi vină rândul. Puteai să aştepţi de la 6 luni sau chiar şi doi-trei ani. Aro făcea doar 1.000 de maşini pe lună şi majoritatea plecau pe la instituţii, pe la IAS-uri. În ’89, la uzină lucrau 30.000 de oameni şi produceau cel mult 300 de maşini pe zi, acum, cu 10.000-11.000 de angajaţi, se fac 850 de maşini pe roţi şi restul CKD, nemontate", îşi aminteşte Virgil Mateescu, fostul director economic al societăţii, cel care şi-a petrecut 32 de ani în slujba automobilului naţional.
Producţia de la Mioveni ajungea atât pe piaţa internă, dar şi în ţările socialiste, inclusiv în Germania, Siria, Israel, Iordania, Africa de Sud, America de Sud sau chiar în unele state din Asia.
Pentru a putea face faţă comenzilor, în 1989, la Uzina de Autoturisme din Mioveni ajusese să se lucreze aproape nonstop. "Programul era de şase zile pe săptămână teoretic, dar la uzină regula era alta, două-trei duminici pe lună se lucra. Chiar dacă în ţară erau şi câteva maşini şi din import, Lada, Trabant sau Skoda, aproape 95% din automobilele aflate în circulaţie erau produs
