Mihai Stoica a fost primul pacient externat, pe proprie răspundere, din puşcăria săracilor de la Urziceni. Traducerea în vorbe a gestului asumat de managerul Unirii cultiva, în primă instanţă, ideea sacrificiului personal. Adică Stoica ar fi recurs la pastila amară a trecerii în şomaj doar pentru a atrage atenţia asupra gravei constipări financiare a patronului Bucşaru. Frumoasă poveste!
Frumoasă povestea şi impresionant sacrificiul. Dar asta numai dacă sacrificatul ar fi crezut cu adevărat că gestul său mai poate salva cumva disperatul din ştreang. Derularea ulterioară a evenimentelor demonstrează însă că Mihai Stoica, personaj care nu poate fi asociat în nici un caz cu naivitatea, ştia exact ce lasă în urmă. Ştia că şandramaua de la Urziceni nu are nici o şansă să mai reziste. Şi, atunci, a dat bir cu fugiţii, pentru ca imaginea sa să nu fie asociată cu dezastrul. Altfel spus, cât a fost de luat, cu plăcere! La bătăturică nu au decât să ronţăie fraierii. Cramponaţii. Fraierii ăia cramponaţi care au realizat la Urziceni performanţele cu care, până nu demult, se împăunau, în primul rând, funcţionarii fotbalului, adică tocmai şobolanii care au părăsit primii corabia.
Evident, Mihai Stoica nu-i putea forţa în nici un fel deciziile lui Dumitru Bucşaru. Şi nici nu i se putea impune lui Mihai Stoica să rămână pe loc, statuie a fostei echipe Unirea Urziceni. Plecarea sa de la formaţie era, în final, inevitabilă. Cred însă că Mihai Stoica s-a grăbit, şi tocmai această grabă îl face, în opinia mea, culpabil. Consider că omul care a chemat la Urziceni, omul care a negociat la amănunt contractele tuturor jucătorilor şi ale celorlalţi salariaţi ai clubului avea datoria morală să-i asiste pe aceştia şi în momnentul dificil al demolării. Pentru că timpul pe care Mihai Stoica îl mai poate petrece în fotbal are derulare îmbelşugată. Pe când timpul pe care îl