Istoriceste, tocmai s-a incheiat al treilea val al democratizarii postbelice (dupa Germania si Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi tarile Europei Centrale si Rasaritene) si se asteapta valul urmator (democratizarea in regiuni ale lumii care nu au cunoscut decat autoritarismul, precum Africa de Nord si Orientul Mijlociu). Democratia insasi ia acum forme multiple.
Incotro se indreapta democratia in conditiile enormei diversificari de situatii in care se incearca aplicarea ei? Mai ramane demos-ul, in acelasi timp, si kratos? Cum satisfacem urgentele de actiune pastrand cel putin consultarea - formarea democratica a vointei fiind deocamdata tot mai anevoie de atins? Care sunt reperele deciziilor intr-o lume aflata in schimbare, de la prevalenta recunoasterii celuilalt la intaietatea acordata eficientei si, inapoi, la satisfacerea cerintei de informare a celor condusi? Noi intrebari intra de acum pe agenda zilei.
In zilele noastre se exercita presiuni pentru trecerea de la „guvernare" (conducere „de sus", reprezentativa si democratica in lumea moderna), la „guvernanta" (autodeterminare in conditiile competitiei) in conducerea entitatilor diferentiate. O intreaga viziune despre societate s-a articulat intre timp si aspira sa ne convinga acum ca exprima realitatea, incat nu am avea alternativa. Recursul la guvernanta face corp comun cu proclamarea competitivitatii drept scop, considerarea pietei ca singur regulator al activitatilor, a echilibrului bugetar ca indicator de dezvoltare, privilegierea criteriilor cantitative de evaluare, prevalenta managerilor si personalizarea deciziilor, reducerea reformelor la restructurari, sporirea rolului executivului, diminuarea importantei parlamentului si declinul instantelor deliberative, desconsiderarea prestatiei sociale a statului si alte piese. In societatile in care se traieste
