Numa’ ce vorbeam săptămâna trecută aici de frisoanele milenariste care cuprind periodic lumea, inclusiv în epoca post-modernă şi seculară. Sursa: EVZ
Dar sigur că exageram un pic: faţă de acum trei-patru decenii, nici apocalipsa nu mai e ce-a fost.
Cele două morţi subite de zilele astea, în două colţuri diferite ale lumii, servesc să ne aducă mai aproape trecutul nostru recent. Cu Vaclav Havel am rememorat căderea comunismului şi cât de mult le datorăm unora ca el faptul că schimbarea regimurilor a fost până la urmă aşa paşnică şi firească, încât am uitat complet spaimele şi incertitudinile de atunci. Dincolo, în Coreea de Nord, cu dispariţia anunţată cu obişnuit decalaj de autorităţi, decalaj necesar jocurilor interne de putere şi pregătirii ritualurilor religiei comuniste, revenim în plină eră glaciară stalinistă. Această mare şi tristă grădină zoologică nord-coreeană, care expune astăzi lumii întregi o populaţie imbecilizată în decoruri şi uniforme stil 1955, ar trebui ignorată de mass media dintr-o minimă decenţă şi igienă mentală, dacă n-ar exista arsenalul nuclear.
Vor comenta alţii mai informaţi decât mine ce se petrece exact acolo. Vreau doar să profit de ocazie ca să mă întorc la ideea unui observator înţelept, care spunea o dată că fiecare generaţie se teme de apocalipsa pe care o merită. Mult timp apocalipsa a fost una pur biblică; o scurtă vreme după aceea a avut fosforescenţe nucleare; astăzi, dacă n-ar fi Coreea, am fi rămas doar cu apocalipsa eco. Care e una cam surogat: prea lentă, prea graduală, faţă de cele din vechime. Cerul nu ne mai cade deodată în cap, ci doar se lasă în jos cu 2 cm pe an, sau cât stabilesc experţii ONU în urma unor îndelungi dispute, ameninţând să-i cocoşeze la un moment dat pe strănepoţii noştri. E greu să ai acelaşi sentiment al urgenţei ca în vechime.
Coreea în ultimele zile ne
