Asemeni multor analisti, politologi, sociologi, economisti, istorici si filosofi, am fost si eu fascinat de ceea ce s-a petrecut intre 1989 si 1991 in ceea ce se numea Imperiul Sovietic, adica URSS. Totul parea inamovibil si totusi totul s-a sfaramat cu o viteza fulgeratoare, fara conflicte cataclismice, fara masacre in masa (desi au existat exceptii in Kazahstan si in Lituania). Biograful lui Stalin, fostul bolsevic devenit un ganditor socialist democratic, Boris Souvarine, spunea odata ca acest acronim (URSS), format din patru litere, ascunde patru minciuni: Uniunea Sovietica nu a fost nici uniune, nici sovietica (adica a consiliilor, ca experienta de democratie directa), republicile nu erau republici, iar socialiste in mod cert nu erau, daca prin socialism intelegem egalitatea sanselor de acces la venituri si justitie sociala (deci nu leninism ori stalinism).
Originile crizei terminale
A fost vorba de un proces de dezagregare cu origini diverse si cu o dinamica extrem de intensa. Involutia sistemica incepuse de fapt din februarie 1956, in momentul in care Nikita Hrusciov a dat o lovitura mortala mitului infailibilitatii lui Stalin. Au urmat apoi alte deziluzii care, la randul lor, aveau sa submineze miturile ireversibilitatii si invincibilitatii ordinii de tip comunist. Nomenklatura nu mai detinea resurse de auto-incredere, era istovita, incapabila sa ofere altceva decat grotescul spectacol al unor procesiuni mecanice, vide de continut.
Acesta a fost drumul catre reformele lui Mihail Gorbaciov. Intiate mai intai ezitant si timid, dupa venirea sa in fruntea PCUS in martie 1985, ele aveau sa se radicalizeze mai ales dupa 1987. O stim acum gratie profesorului Archie Brown: in acei ani Gorbaciov a depasit seductia ideilor buhariniste (deci ale unui bolsevism „moderat”, daca pot utiliza acest oximoron), l-a citit pe Eduard B
