Majoritatea soluţiilor care ar conduce la o metamorfozare subită a sistemului spitalicesc presupun cheltuieli materiale suplimentare minime. Ele sunt cunoscute de mai toţi administratorii din sănătate, indiferent de nivelul la care lucrează. Punerea lor în practică ţine de decizia politică şi refuzul de a face ce trebuie se încadrează în modalitatea generală de funcţionare a societăţii noastre, în care procesele importante se câştigă alegând avocatul care poate influenţa judecătorul, poliţistul care-ţi cere actele când încalci legea te întreabă unde lucrezi, marfa se aduce în ţară prim vama şi la ora adecvată, examenele din învăţământ se trec cu stimulentele materiale aflate în carnetul de note, slujbele la stat se obţin şi se menţin prin contribuţii financiare periodice la „mentorul” politic local, etc. Sistemul sanitar, ca parte a sistemului mai mare numit România nu poate face o notă discordantă. Iată în rândurile de mai jos câteva soluţii care nu sunt nici universal valabile nici exhaustive. Măsurile de adecvare a sistemului sanitar au o valabilitate limitată în timp şi necesită o permanentă primenire pentru a face cerinţei continue de tot mai multe şi mai bune servicii de îngrijire a sănătăţii. Despre tarifele spitalelor de stat şi concurenta public privat.

Primul pas care trebuie făcut este acela al definirii unor tarife corecte, la un nivel comparabil cu cele din spitalele private şi practicate pentru pacienţii care nu beneficiază de asigurări sociale. Noile tarife trebuie să includă toate costurile, cu valori adecvate pentru plata întregului personal implicat şi a amortizării aparaturii (pentru a păstra capacitatea de reutilare a spitalului). În raport cu CNAS se pot utiliza aceleaşi modalităţi de plata, prin DRG (grupuri de afecţiuni care sunt plătite la acelaşi nivel) dar care să aibe la bază reflectarea corectă a costurilor. Sumele care vor prov