Libertatea şi democraţia oferă paremiologiei mereu împrospătate oportunităţi şi semnificaţii spre studiu. Că „Mama proştilor e mereu gravidă” se ştie de când lumea, vânătoarea – un hobby neavând astăzi absolut nimic în comun cu „disciplina” şi cu sportul pe care pretinde a le întrupa prin practicile sale – confirmându-i tragicul adevăr.
Îndelungată vreme, medic internist fiind, aplicam semnătura ultimă, decretând un „apt” final, pe „fişele de sănătate” – un formular identic pentru aspiranţii la statutul de vânător, şofer sau, de pildă, la angajare, la statutul de vidanjor manual. Nu aveam – cum nu am nici astăzi – vreo îndoială că majoritatea celor declaraţi apţi pentru exercitarea vânătorii şi şoferiei ar fi satisfăcut cu prisosinţă cerinţele angajării pe posturi de vidanjori manuali. Să fiu bine înţeles: preţuiesc meseria asta extrem de necesară igienei şi îi apreciez pe profesioniştii săi dedicaţi, cu care oricând aş bea un rom, stând în picioare la masa de tinichea a vreunei cârciumi de cartier.
Nu la fel aş face însă şi cu majoritatea covârşitoare a indivizilor care, vizând titlul de vânător, îmi băgau sub nas amintitul formular: „Semnaţi aici!”. şi eu nu semnam... Din albul hârtiei – pe care se lăfăiau semnăturile colegilor specialişi din policlinică – mie, cel puţin, mereu îmi părea că strigă despre impostură semnătura şi parafa medicului psihiatru. Despre impostura sa, ca specialist şi despre cea a celui declarat de el – din punct de vedere mintal – ca fiind potrivit pentru posesia unei arme de ucis sălbăticiuni. Nu semnam „ca primarul” şi, recunosc, mereu îmi depăşeam atribuţiunile: în afara examinării clinice a individului, „pe aparate şi sisteme”, atât cât îmi impuneau „internele”, mă strecuram pe tărâmul psihiatrului şi psihologului, scormonind în cugetul aspirantului. „De ce vreţi să deveniţi vânător?”, suna întrebarea mea, în vreme ce a
