De orice putea fi suspectat morocănosul Vasile Blaga, dar de caţavencism, pur şi simplu, nu.

Cu puţin înainte de a fi desemnat drept candidat, mai precis la 29 martie 2008, Vasile Blaga declara solemn că, intrînd în cursa electorală, va cîştiga Primăria Bucureştilor. Dacă nu va fi aşa, îşi va asuma răspunderea pentru eşec şi va demisiona din funcţia de preşedinte al Organizaţiei de Bucureşti. Angajamentul ar fi fost uitat, desigur, potrivit năravului românesc, dacă, în săptămîna dinaintea celui de-al doilea tur, Vasile Blaga nu şi-ar fi reafirmat decizia de a demisiona în caz de eşec. N-a făcut-o în treacăt, constrîns de sîcîielile presei, ci, ori de cîte ori a fost posibil, pe un ton ce sugera, din start, că e un angajament crucial al domniei sale.

Printre liderii PD-L, Vasile Blaga are faima de bărbat politic autentic. Chiar dacă în campanie a repetat unele clişee prezidenţiale, fostul ministru de Interne face o figură aparte într-un partid a cărui emblemă caricaturală rămîne Emil Boc. Spre deosebire de Emil Boc, Vasile Blaga inspiră respect chiar şi adversarilor. Vorbeşte puţin, dar, mai ales, nu trece drept camerista lui Traian Băsescu.

Astfel, cînd Vasile Blaga a declarat că va demisiona în caz de eşec, nimeni din România nu s-a îndoit că o va face. De orice putea fi suspectat morocănosul Vasile Blaga, dar de caţavencism, pur şi simplu, nu. Chiar dacă Bordelul politic românesc a îmbolnăvit de SIDA laşităţii mulţi bărbaţi politici (Theodor Stolojan e un exemplu răsunător), era greu de presupus că fostul ministru de Interne şi mîna de fier a PD-L nu va face gestul cerut nu de imaginea publică bună, ci de Onoare.

Sau mai precis de simţul Onoarei, cel care deosebeşte pe un Bărbat de o oaie, cea care, la vreme de primejdie, îşi vîră nasul în fundul suratei din faţă.

Şi-a venit ora anunţării exit-pooluril