"Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat şi a ieşit şi el afară, zicînd: «şi eu sînt păcătos»" (Visarion, 7). Spre deosebire de preot - care este "părintele" instituţional -, maestrul duhovnicesc nu-l trimite pe păcătos nicăieri. Nici "afară" din biserică şi cu atît mai puţin în tenebrele exterioare ale iadului. Îl însoţeşte, pentru că se ştie la rîndul său imperfect, dar mai ales pentru că singurătatea păcătosului zămisleşte disperarea. În orice vreme, un păcătos vădit coram populo este împovărat de propria ruşine şi de vexaţia dezvăluirii publice. Dacă, după această probă interioară, omul se trezeşte pe deasupra alungat din comunitate, precum un mădular putred, el se rătăceşte şi mai adînc. După cum vedem, o măsură spirituală inadecvată prin exagerare se transformă într-o sursă de sminteală atît pentru iniţiator, cît şi pentru cel pedepsit. Evident, Visarion nu se solidarizează cu păcatul, ci doar cu bietul om păcătos. Gestul său reuşeşte să le transmită tuturor actorilor o învăţătură preţioasă: preotul află, implicit, că îndepărtarea brutală a păcătosului îi derutează pe toţi cei de faţă: pe el însuşi, ca păstor de inabilă severitate şi carentă filantropie (cum poţi îmbrăţişa un absent?); pe cel căzut în păcat, dat fiind că nimeni nu caută o iertare în care nu mai speră şi nici nu se poate îndrepta de unul singur; în fine, pe credincioşii adunaţi la liturghie, care se simt timoraţi, riscînd să evite viitoarele ispite din frică - adică în singura stare de spirit pe fondul căreia practicarea virtuţii nu-i este bineplăcută lui Hristos. După Scripturi şi literatura pustiei, sminteala pare să fie mai gravă decît păcatul însuşi. Sminteala este dezordinea lăuntrică din care pot rezulta păcate mai grave decît acela pe dată vizat. A da afară ... Profesorul care dă elevul afară din clasă, patronul care îl conced