De ce promisiunile populiste, adesea aberante, mai pot constitui inca, in Romania, un accesoriu electoral adesea de succes? Odata inceputa campania electorala, au inceput sa curga si mesajele dinspre partide sau candidatii lor. Prinsi de alte treburi, majoritatea dintre alegatori nu le dau importanta, iar daca le vedem undeva scrise, nu le citim. O lectura atenta a acestora poate fi insa adesea palpitanta. Oferta electorala a candidatului la Presedintie Mugur Isarescu, lansata recent, pare desprinsa dintr-un manual de concizie: scurt, la obiect, bine argumentat, fara nici cel mai mic accent populist. La fel, cea a lui Theodor Stolojan. Insa in Romania, din pacate pentru acestia doi, nu voteaza doar cei care apreciaza calitatile de mai sus. De cealalta parte, Ion Iliescu, in oferta sa, spune, printre altele, ca va anula datoriile la intretinere la unele categorii largi ale populatiei. Candidatul ApR pluseaza si cere subventii de 90 la suta la cheltuielile de intretinere pentru majoritatea locuitorilor de la bloc. Sint acestea doua solutii? Sa fim seriosi, doar un naiv si-ar putea imagina ca aceste masuri pot fi puse vreodata in aplicare. Insa si votul unui naiv tot vot este, si-or fi facut unii socoteala. Multi dintre noi ne crucim cind auzim de promisiunea unui candidat sau altul la o functie eligibila. Altii dintre noi pleaca urechea. Altii dau din mina a lehamite si-si spun ca in veci nu vor mai crede o iota din ceea ce spune un om politic. In Romania totusi, la peste zece ani de democratie, se intimpla un lucru ciudat, inexistent de mult in viata politica a statelor din estul Europei mai avansate decit noi: promisiunea populista, adesea aberanta, inca mai este folosita si inca mai poate constitui un accesoriu electoral de succes. Sa fie ceva endemic, sau exista cauze conjuncturale ce pot fi determinate? Credem mai curind in ultima varianta. O analiza chiar si suma