Atena îşi păstrează, de milenii, farmecul. Încotoşmănaţi ca vai de noi, plecăm pe 27 decembrie din Bucureşti unde ninge de mama focului. Credeţi-mă, să târăşti în Atena, la 15°C, bagajele după tine îmbrăcat ca pentru ninsori abundente e o provocare care te lasă leoarcă.
În sfârşit, ajungem la hotel, dăm jumătate din boarfe jos, ne uscăm cu o ţigară şi o pornim să vedem oraşul by night. Noaptea, piaţeta de lângă Monastiraki viermuieşte de lume. Mesele tavernelor înghesuite pe străduţe mici răspândesc hărmălaia familiară a cârciumii. Ori de câte ori ajung în Grecia, decretez: nu există mâncare mai bună ca musacaua. Pe meleagurile astea respectiva musaca are un moţ - stratul de deasupra -, delicios, nu alta!
O luăm pe o străduţă în sus şi o-la-la!, pe deal, coloanele templelor de la Acropole strălucesc de lumină în noapte. Exact ca în vederi! Doar că imaginea care se aşterne e atât de cunoscută, că o asimilezi pe loc: prestanţa trecutului nu te ţine la distanţă. Echilibrul coloanelor e scutit de obişnuita notă de solemnitate rece - uşor de admirat, greu de iubit - a monumentelor din alte mari civilizaţii. Aici, distanţa respectuoasă faţă de vestigii se face scrum. Categoric, în gena europeană, simetria lor clasică s-a săpat implacabil.
Aceeaşi senzaţie şi a doua zi, când le vedem pe lumină. Citeşti atâtea cărţi despre Grecia antică în perioada formării, când informaţiile se depozitează zdravăn, nu trec ca spuma, cum se întâmplă mai târziu, vezi cariatidele de la Erechteion în atâtea reproduceri, încât treci de Poarta Propylaia cu senzaţia că ai intrat la tine în bătătură. E soare, cohortele de turişti se învârt de colo-colo, de la Parthenon la Erechteion, de la Erechteion la Templul Atenei Niké.
Despre cea din urmă Pausanius povesteşte că îngrijoraţi ca zeiţa care stătea de partea lor în războaie să nu-i părăsească şi, doamne fereşte!, să asigure