Zamca e o (fostă) mănăstire armenească, la marginea pădurii care înconjoară, pe-o latură, urbea numită Suceava. Adică nici nu ştiu dacă e de-a dreptul o pădure, n-am mai fost de zece ani la Suceava, dar în copilărie mie aşa îmi părea. Pe-acolo am învăţat eu să merg pe bicicletă – şi mama, la fel, doar că în ce-o priveşte pe ea, mai la „bătrîneţe“, singură şi cu multe julituri.
În viaţa mea, responsabil de tot ce ştiu în materie de sporturi a fost bunicul. Mi-e frică de mor de căzăturile pe gheaţă, dar tot mai pot să mă dau cu patinele. Cred că nu ştiu să-not numai pentru că la Suceava era mai complicat cu bazinele, prin anii ’80, şi bunicul nu ştia nici el să-noate.
Cu bicicleta a fost mai simplu – ai mei aveau o tohană albastră, de damă (cu tot cu plasă antifuste), iar bunicul m-a plimbat prin toată Suceava, din Obcini pînă în cartierul armenesc, la Turnul Roşu, ţinîndu-mă de şa, vreo săptămînă. Pînă cînd într-o zi, la Zamca (unde asfalt era, dar spectrul automobilistic se manifesta arareori – acolo se termina civilizaţia urbană), mi-a dat drumul şi nici nu mi-am dat seama că merg singură. Am luat viteză şi, cînd m-am uitat peste umăr, bunicul rămăsese departe în urmă. Aveam 10 ani.
Acum am o bicicletă roşie, pliabilă – că stau la etajul trei fără lift. Mi-au furat una înainte, tot roşie (dar era ieftină, malaeziană). Mi-am luat un lanţ cu lacăt de la Paris – dar nu mă bazez pe expertiza franceză în materie de hoţi de biciclete. Şi pentru că trupul ştie mai mult, în ciuda profundului meu scepticism şi deşi n-am mai urcat în şa de vreo 12 ani, încă ştiu să pedalez. În Parcul Tineretului, dimineţile pe la 7.
Bicicletă galbenă n-am avut (încă).
Iulia Popovici este critic de teatru și jurnalist cultural la Observator cultural. Cea mai recentă carte publicată: Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008).
Zamca e o (fostă) m
