La şase luni de la moartea Iuliei, răpus de suferinţă, Bogdan Petriceicu Hasdeu înţelegea singurele sale opţiuni: să moară sau să înnebunească. Dintr-o dată, mâna i se puse într-o mişcare fără astâmpăr. În cinci secunde, pe foaia albă de hârtie stătea scris: „Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Iulia Hasdeu”.

Mesajul, iscălit de Iulia Hasdeu cu mâna tatălui, i-a redat academicianului încrederea că va putea păstra legătura cu fiica genială pe care a pierdut-o când aceasta avea doar 19 ani.

Născută în 1869, Iulia Hasdeu a fost un copil precoce. Ajutată de tatăl său, la 2 ani a învăţat limbra franceză şi buchisea cărţile pe care acesta i le aducea. Doi ani mai târziu, scria cursiv, iar când a împlinit 5 ani deja compunea poezii. Era limpede pentru toată lumea că Iulia moştenise genialitatea tatălui său.

Ambiţia tatălui a pierdut-o pe fiică

A terminat Colegiul „Sfântul Sava” când ceilalţi copii încă se luptau cu gimnaziul, a absolvit Conservatorul, iar la 16 ani, Iulia Hasdeu a fost prima femeie din România admisă la Sorbona. Împinsă de tatăl său, Iulia a studiat greaca şi filologia în facultate, deşi literatura era marea ei dragoste.

„Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la mai uşoare. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele”. Aşa îi scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale în vârstă de doar 12 ani.

Bogdan Petriceicu Hasdeu către fiica sa: „noblesse oblige“

Savantul i-a insuflat copilei încă de mică gândul că darurile intelectuale cu care a fost înzestrată trebuie cultivate cu râvnă. Nu obligând-o a reuşit academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu să îşi împingă fiica la surmenaj, ci amintindu-i constant că deviza familiei Hasdeu este „patrie, onoare şi ştiinţă”. Copilul, dotat cu o sensibilitate ieşită din comun şi moştenind ambiţ