Din cutiile magice rasar, asemenea fiintelor vrajite din povesti, chipurile eroilor mai mult sau mai putin indragiti, creatii animate ale studiourilor libere si independente in care se urzeste diegeza cotidianului: Dedeul, cu figura lui sfioasa de proletcultist intirziat, Mihai, profesionistul sintezelor, portretizat cum nu se poate mai bine de Andrei Plesu, in articolul "O sminteala", badea Mircea si ciutacul Victor, turcescul Robert, Radu (si Morar, milionarul, si, celalalt, citez, "omul, fenomenul, nesimtitul"). Desi nu e 1989 si nici luna decembrie, intr-o televiziune mult mai mica decit ambitiile de marire ale patronului ei s-a amenajat „studioul revolutiei". Asa-numita revolutie, ne informeaza - cu zimbet de Gioconda ostenita - amfitrionul D.D., a fost ticluita de fiii poporului in urma cu aproape doua saptamini si de atunci tot creste, creste, calca totul in picioare. Scenariul transmisiunilor e deja consacrat. Revolutionarii, putini, dar hotariti, agita steaguri, emotii si idei marete, scandind contra a tot si vorbind toti deodata. Deosebirile fata de canon sint mici, dar esentiale. La cererea politicoasa a ziaristului poporului, unii dintre manifestanti vin in prim-plan si, cu impetuozitatea copiilor de gradinita cuprinsi de febra serbarii, dau glas, cu ochii infipti discret in prompter, unor liste de revendicari. Revendicari multe si serioase, de revolutionari sadea. Tot la semnul tovarasului „educator", gratulat din vreme-n vreme cu cite un foarte aplaudat „Domnule Presedinte", alti eroi se infig in ochiul lacom al camerei de luat vederi si cer neamului adormit (dormitind?) sa se trezeasca. „Romania, trezeste-te!". Catre finalul episodului, in prag de victorie asupra ciocoilor, revolutionarii incing sfintele dansuri ale fraternitatii, libertatii si egalitatii ori isi dreg vocea cu nemuritoare slagare: „Noi sintem romani", „Treceti batalioane romane Carpati