…Fie şi de bronz, dar cu sclipiri duioase. S-ar fi cuvenit poate să scriu despre fotbal pipăind coroana sportului-rege, acum la sfîrşit de an, dar ea pare veştejită şi nu se cuvine să întîmpinăm Crăciunul cu zîmbete acre. În cazul acesta cîntărim respectuoşi salba de medalii a handbalistelor tricolore care ne-au suit pe podiumul de premiere a unui campionat continental.

Orice s-ar zice, la poalele Carpaţilor, sexul slab e mai vîrtos decît cel masculin. Simbolul e vechi, născut în anul de graţie 1848, cînd în vîltoarea unei revoluţii, Ana Ipătescu, şi nu un voinic, a însufleţit mulţimile, descărcîndu-şi pistoalele din goana unei trăsuri transformată în car de luptă. Tradiţia s-a menţinut şi în sport. Nu mai înşir nume. Se cunosc. O evoc doar pe Nadia, împărăteasa gimnasticii, răsărită dintr-un cotlon moldav ca să supună planeta cu măestria-i unică, voinţa-i de oţel şi zîmbetu-i delicat.

Din păcate, pe valul unei emancipări feministe respingătoare, fetele au căzut şi în mrejele unor discipline barbare, cum ar fi boxul sau catch-ul, ca să nu mai vorbim că nici fotbalul şi nici rugbyul nu se potrivesc. Asemenea derapaje schilodesc mirajul feminităţii, amintindu-mi o experienţă personală, un drum făcut cîndva de la Buzău la Bucureşti într-un autobuz cu fotbaliste. Înjurăturile mîrşave şi simbolul virilităţii ascuns în nădragii bărbaţilor erau la mare preţ în gura jucătoarelor care comentau cu voce tare un meci tocmai pierdut. Desigur, nu-i cazul handbalistelor noastre de bronz, aceste căprioare cu inimă de tigru. Toate mi s-au părut frumoase şi fine în ciuda unei discipline aprige, unde obstrucţia devine mijloc de exprimare. Ele au îmbinat dîrzenia cu patriotismul şi mirajul succesului cu delicateţea sufletească.

Încruntarea aspră era altoită cu lacrimi şi ostoită cu zîmbet descătuşat, o solidaritate fantastică le-a combinat priceperea cu dorinţa de a