O băutură a incaşilor, intrată astăzi în patrimoniul cultural peruan, seduce oameni din întreaga lume, faima ei depăşind astăzi Anzii şi Oceanul Pacific.
În primul week-end din februarie, Peru devine efervescent. În toate barurile din marile oraşe, pe străzi, dar chiar şi în cele mai umile cămine, se gustă din pahare înalte de şampanie sau din altele mai simple, peste 30 de variante ale unui cocteil care a făcut istorie. La 8 februarie 2010, peste 1.500 de oameni s-au adunat într-o piaţă din Lima pentru a bea pisco sour (ciocnind şi petrecând ca şi cum ar fi fost trecerea dintre ani), încercând astfel să stabilească un nou record mondial. De zeci de ani, pisco sour este băutura naţională a peruanilor, fiind servită la toate dineurile oficiale (înlocuindu-se astfel vinul şi şampania), dar şi în ambasadele Perului din întreaga lume.
Reţeta clasică are printre ingrediente pisco, suc de lămâie sau de limetă, albuş de ou, angostura şi zahăr de trestie. Pisco, cel care dă de altfel şi numele cocteilului, se obţine prin distilarea strugurilor, fiind o băutură alcoolică oarecum asemănătoare cu ţuica neaoşă românească.
În secolul al XVI-lea, spaniolii le-au făcut cunoştinţă incaşilor cu strugurii europeni. Astfel au apărut primele podgorii şi distilerii în care strugurii erau mai întâi zdrobiţi, presaţi şi lăsaţi apoi la fermentat în vase de lut speciale, numite botija. După aproximativ opt zile se obţinea "cachina", ce urma să fie supusă distilării. După ce pisco (în dialectul Quechua se traduce prin "pasăre") îşi încheia perioada de învechire (minimum trei luni), era transportat dintr-un loc în altul, pentru a putea fi martor la timpuri de sărbătoare sau ritualuri. În epoca modernă, pentru a îmbogăţi paleta de arome, este îngăduită adăugarea altor fructe în timpul procesului de fabricaţie, cele mai populare fiind smochinele, cireşele, lămâile,
