Brazilianul povesteşte cu umor despre cum este viaţa în circuit, dar şi despre meciul cel mai important pe care l-a arbitrat, finala Wimbledon din 2011
Are 46 de ani, locuieşte în Sao Caetano do Sul şi e arbitru de scaun de două decenii. A ajuns să facă acest job în urma unui ultimatum lansat de cea care îi era şefă la mijlocul anilor '80. Bernardes era instructor de tenis la Sao Paulo, dar cînd s-a disputat o întîlnire de Cupa Fed acolo, în oraş, s-a înscris ca arbitru de linie. I-a plăcut atît de mult încît a început să călătorească prin Brazilia, la turnee de toate categoriile, pînă cînd Cassi Lorenzini l-a pus să aleagă: ori instructor de tenis, ori arbitru. Carlos s-a oprit la a doua opţiune. Şi acum nu regretă deloc. Este unul dintre cel mai bine văzuţi arbitri de scaun din lume, lucrează pentru ATP şi are "gold badge", insigna de aur, cel mai înalt rang profesional, care-i permite să conducă orice fel de meci.
- Carlos, cum e să fii arbitru de scaun, atîta timp departe de casă, de familie?
- E complicat. Sînt 35 de săptămîni într-un an în care lucrez şi nu e puţin deloc. Sper ca din sezonul viitor să se reducă la 25-26. Cel mai rău e că ajungem rar pe acasă şi nu petrecem suficient de mult timp cu cei dragi.
- Cum ajungeţi să oficiaţi anumite turnee? Puteţi să alegeţi?
- În principiu, da. Ne întîlnim cu supervizorii în fiecare an, în iulie, şi ne exprimăm opţiunile. Sigur, nu putem alege Barcelona, apoi Tokyo, apoi Melbourne. Trebuie să existe o legătură.
- Ai insigna de aur. Sînt mulţi arbitri în această categorie?
- Cred că sînt mai puţin de 30, ATP, WTA şi ITF la un loc, plus alţi trei care sînt în afara acestor organizaţii.
- Cum se ajunge pînă acolo?
- Trebuie să porneşti de la zero, de la white badge. Facem un curs teoretic şi practic organizat de federaţia internaţională