Homo valachus Razboiul E-urilor din alimentatie a ajuns - plenar - si in Romania. Dupa incercarile timide si mai curind neavizate (preluate, care va sa zica, dintr-un mimetism cosmopolit, de la apuseni), din anii nouazeci, problema nutritionala a devenit si pentru noi, in actualul deceniu, un subiect fierbinte si nu doar un exercitiu de snobism. Toata lumea vorbeste astazi, in presa, pe strada, in institutii, despre dezastrul chimic din mincarea pe care ne-o ofera, lucitor si pompos, concernurile alimentare. In plus, toata lumea acuza, pe buna dreptate, gustul ingrozitor pe care il au produsele - vegetale ori carnivore, fara deosebire - de pe rafturile giganticelor magazine. Era cumva de asteptat sa se intimple asa, in contextul invaziei marilor supermarket-uri internationale pe piata autohtona si intrarii treptate a consumatorului roman in tiparul mental al societatii industrializate. Personal, am avut sansa sa fiu oarecum cu un pas in fata unei bune parti a compatriotilor mei, apropo de dezbaterile pe tema in cauza, traind, la un moment dat, in prima jumatate a anilor nouazeci, pentru mai mult timp, in Statele Unite. Spun „oarecum", intrucit, in 1993, habar n-aveam de importanta a ceea ce americanii numesc organic food („mincare organica", adica naturala, fara chimicale, cum ar veni) si de bombele biologice ascunse in rafturile, altfel frumos colorate, ale supermarket-urilor. Ca sa fiu sincer, la intrarea (pentru intiia data) intr-un hypermarket texan (notiunea unei asemenea „alimentare" imi era de fapt complet straina, la nivelul acelui an inca „post-ceausist", eu intelegind prin „magazin" Unicul sau Centralul din Iasi, unde, cu numai putina vreme inainte, singurele produse disponibile ramineau „compotul de visine" si „vinul de masa"), am avut o senzatie de vertij. Nu-mi venea sa cred ca poate exista atita mincare (splendid ambalata!) intr-un singur loc si tentati