Analiza pe care Ion Pop o închină lui Gellu Naum reprezintă o expresivă reparaţie a ceea ce, la începutul dar şi la mijlocul traiectului creator al acestuia, a fost respingerea adesea dură ori tăcerea defel amabilă, adică, aşa cum spune exegetul, un demers "într-un fel de simetrie radical contrastantă". Să ne amintim că Nicolae Iorga găsea nimerit a consemna, la debutul poetului, în 1936, "încă un nebun", că Vladimir Streinu îl avertiza, în 1941, că nu va mai fi luat în seamă decît "cînd va dovedi curajul de a fi cuminte", că Nicolae Manolescu se vădea, în 1969, încă surprinzător de reticent, considerînd că "drumeţul incendiar" aduce "doar un limbaj insolit şi, pînă la urmă, de o dificultate numai exterioară". Morile Domnului macină încet dar sigur, inclusiv neînţelegerile şi reţinerile în cazul marilor creatori! Alături de cea a Simonei Popescu, cartea lui Ion Pop e un act de justiţie critică. Într-un fel cu atît mai convingător, cu cît Gellu Naum apare supus unui limbaj exegetic calm, de academică alură, preţuirea admirativă venind din resursele intelectuale ale acestuia, iar nu din vreo aderenţă inflamată, dintr-o ofrandă pur lirică. Examenul înaintează din aproape în aproape, pe un teren extrem de mobil, cu o nobilă precauţie care corectează eventualul entuziasm partizan, însă şi cu o miză sensibilă care evită uscăciunea expertizei reci, deschizînd înţelegerii, de cele mai multe ori, porţile adecvate. Două sînt obiectivele de căpetenie ale investigaţiei în chestiune: situarea poetului abordat atît în raport cu genul propriu cît şi cu diferenţa specifică, ergo integrarea şi singularizarea lui din care să rezulte un profil pe de o parte înscris în istoria literară, pe de alta detaşîndu-se prin tulburătoarea unicitate fără remediu a creatorului. Să le luăm pe rînd.

Dintru început, Gellu Naum s-a arătat conectat la suprarealismul european, ilustrînd