Destul de riscant acest debut semnat Mihai Mateiu. Riscant, în primul rînd, pentru că autorul nostru n-a aflat că în proză nu se mai debutează cu proză scurtă. Nu, se sare direct la roman și, eventual, unul care să adune întreaga sensibilitate a autorului, toate proiecțiile sale legate de propria carieră scriitoricească. Doi, Mihai Mateiu n-a aflat că debutul trebuie făcut integral la persoana întîi, ca să afle cititorul cît de sensibil, cool și nonconformist ești tu, fără să-ți mai bați capul prea tare să scrii proză, ci un jurnal care să-ți impresioneze prietenii la culme. Și, în ultimul rînd, ce e cu titlul ăsta...? Lăsînd sarcasmul la o parte, mi s-a părut surprinzător din toate punctele de vedere debutul editat de CDPL. Un debut care a ales calea cea grea: evitînd cu obstinație spectaculosul, fără incursiuni în senzațional, fără a scoate în evidență sondări măiastre ale psihicului personajelor – textul e menținut (de fapt autorul se ține cu dinții de el) în imediat, în factual. Nu se afirmă deloc (sau foarte rar), textul e presărat cu spații albe care trebuie completate de cititor. Am simțit remini­scențe atît din Carver, cît și din Cheever, pe alocuri însă maestrul incontestabil, în cele mai bune dintre proze, mi se pare Hemingway. Iar asta nu neapărat pentru că personajele lui Mateiu împărtășesc pasiunile americanului pentru pescuit sau pentru activitățile macho, ci tocmai pentru că autorul pune la lucru din plin masochismul scriitoricesc, adică taie în carne vie. Taie în carnea textului pînă acolo unde mai rămîne un firicel firav care ar purtea conduce la o eventuală „morală“. Nu îi iese întotdeauna – demonul concluzionării pîndește pe alocuri, însă ansamblul e rezultatul muncii unui prozator matur, care își lucrează, meșteșugărește, proza. Prima și ultima proză alcătuiesc un cadru, cel al uceniciei, al maturizării survenite în urma unei traume, fie ea