Iata un caz, mi-am zis, in care engleza si franceza au conlucrat simbolic la cimentarea relatiilor dintre oameni. Cu atit mai mult cu cit risipa lingvistica a fost minima, nedepasind stadiul de how are you doing, boy? si oui, oui, merçi, merçi!. Aviz tinerilor nostri aventurieri. Scriind articolul de saptamina trecuta - despre limba "framericana" -, am retrait, mnemotehnic, si o alta intimplare (cumva inrudita cu istorioarele narate acolo) ce a trasat, la rindu-i, inubliabile semnificatii in interiorul initierii mele transatlantice, de acum mai bine de un deceniu. Pe la inceputul stagiului doctoral american, singur (Laura urma sa soseasca abia peste trei luni) si suficient de stingher, obisnuiam sa nu refuz nici o invitatie de socializare, oricit de formala, banuind (si negresind in prezumtia mea - aveam sa descopar ulterior!) ca doar asa voi depasi istovitorul si degraba varsatoriul de energie intelectuala "dor de casa". Mergeam, cu entuziasm, la toate party-urile organizate in campus sau in afara lui, party-uri pentru care - in postura de Fulbright Visiting Scholar - primeam de regula invitatii nenominalizate in mailbox-ul meu de la Universitate. Multe s-au dovedit a nu fi nici macar "petreceri" (oricum, nici una nu era o "petrecere" in sensul romanesc al termenului, din majoritatea lipsind ingredientul alcoolic si cel alimentar in exces!), ci intilniri promotionale, fixate de marile companii doritoare de clienti cu "singe proaspat" si finante pe masura. Nu regret insa nici una. La fiecare am invatat cite ceva despre modul de viata american, am cunoscut oameni si mi-am facut amici. Odata, la o prezentare a faimoasei companii de telefonie AT&T, am participat chiar la o tombola si am cistigat o cartela internationala, de mai multe zeci de minute de convorbiri gratuite. Zilele urmatoare au fost derutante pentru familia din Romania, care a crezut ca dadusem de titei pe