Se poate vorbi despre un paradox Cristian Popescu: scriitorul clasic în viaţă şi tânăr în moarte, cu fire boemă, dar conştiinţă artistică puternică, bolnav paradigmatic şi nu numai, trupeşte şi sufleteşte, ca altădată Eminescu, un escu, tot aşa, de o frapantă originalitate ce desfiinţează graniţele dintre poezie şi proză, ficţiune şi document, literatură şi viaţă, amestecând totul şi toate pentru a le distila după o reţetă proprie. Un spirit totalizant, cu apetit realist şi metafizic, care însumează pe un acelaşi plan realul şi imaginarul, dar care, printr-o similară pendulare, se exprimă ,plenar" tocmai în fragment şi fragmentarism. Cunoscutele fracturi editoriale (simulacrul de carte Familia Popescu din 1987, volumul drastic cenzurat Cuvânt înainte din 1988) intră cu o tristă ironie în acest relief scriitoricesc accidentat, contextul neprielnic întâlnindu-se cu texte parcă mereu scrise şi reluate, continuate şi întrerupte, structuri formale şi răni ce refuză să se închidă. O dublă disociere: faţă de autorii sterili, care îşi mobilizează în van energiile creatoare; şi faţă de scriitorii incontinenţi, pe care hârtia nu putea să-i mai încapă... S-ar zice că acest poet-prozator îşi construieşte atent diferenţa pe care o marchează, adâncind-o în fiecare pagină, printr-o mişcare turbionară aparent liberă, în fapt bine controlată şi dirijată dinspre un centru creativ. Cristian Popescu, ca şi Ioan Es. Pop, utilizează un lexic fără culori şi arome tari, vocabule ,etno" şi neologisme de ultimă oră; vocabularul este însă la ambii ,nouăzecişti" supus unor formidabile contorsionări, până când din cele mai plate şi mai tocite secvenţe verbale iese imaginea şocantă, grea de sens şi greu de uitat.

Să deschidem acest postum Caiet de citire şi de caligrafie, subintitulat Fragmente de jurnal şi alcătuit din texte de frontieră (jurnal-publicistică-proză) apărute la î