Sînt zile în care mentalul colectiv, dacă nu pornirile tale reale, te fac să aştepţi, mai bine zis să tînjeşti după anumite lucruri, după anumite reacţii de-ale celorlalţi. Cele "potrivite", sau appropriate (termenul din engleză cred că redă mai exact aşteptarea impusă de nişte reguli dinafară, nescrise...) pentru ocazia dată. Adecvate din punct de vedere social, al comunităţii din care faci parte, momentului calendaristic respectiv: un soi de presiune socială care, chiar atunci cînd vizează lucruri şi ritualuri plăcute, le poate transforma în reversul lor prin ideea de constrîngere implicată.

Teoria de mai sus se aplică mai tuturor sărbătorilor, pe rînd: de la Crăciun la Sf. Valentin şi la 1 Martie. În asemenea momente, societatea de consum se află la apogeul funcţiunilor sale, pe care şi le expune agresiv, în maxima lor desfăşurare. Boom-ul comercial festivist se asociază cu o mai subtilă manipulare psihologică, ce s-ar putea sintetiza, pe scurt, în felul următor: dacă nu participi la sărbătoarea asta, şi nu oricum, ci în calitate de cetăţean integrat, activ şi interesat de desfăşurarea lucrurilor, nu eşti în rîndul lumii; nu te bucuri de viaţă, nu-ţi faci datoria de consumator, eşti o relicvă umană trecută în rezervă... Lipsa ingredientelor de pe lista anterioară nu poate duce decît la un sentiment de vinovăţie (eşti vinovat că nu ţi-ai îndeplinit cu zîmbetul pe buze datoria de cetăţean) urmat de unul de ratare...

Odată intrat în hora cetăţenească a fericirii, obligaţiile, implicite, se ţin lanţ: nu poţi primi un cadou cu ocaziile mai sus-menţionate dacă nu eşti sexy, într-o primă fază, şi dacă nu ai apropiaţi, într-o a doua. Dacă eşti o persoană ştearsă şi singuratică, fără familie şi prieteni, care, să zicem, vrei doar să exişti şi să contempli minunile lumii, nu ai nici o şansă. Desigur, starea aceasta nu e una de dorit pentru o viaţă întreagă: