A intrat în aplauzele sălii, însă imediat după ce a fost pe scurt prezentat a luat fiecare suflare de acolo în stăpînire printr-o tăcere care îi purta adînc amprenta. Aşteptînd ca Robert Wilson, aflat pentru prima dată la Bucureşti, la invitaţia Festivalului "Shakespeare" şi a Universităţii de Teatru şi Film (al cărei doctor honoris causa devenea în seara zilei de 30 aprilie), să înceapă să vorbească, fiecare dintre cei de faţă a fost obligat să rămînă deodată singur cu propriile gînduri. Cîteva zeci de singurătăţi au vibrat împreună preţ de cîteva clipe, timpul a căpătat sens şi greutate, consistenţă, iar cînd liniştea deplină instaurată de cel care a reinventat teatrul în secolul XXI s-a risipit, a început un alt fel de magie. Atenţia tuturor fusese deja captată, atît de simplu, atît de eficient, iar ulterior întreaga audienţă a fost pe rînd cucerită de povestire (ce dacă e aceeaşi poveste pe care Wilson o spune în asemenea împrejurări, subliniind care au fost influenţele majore asupra operei sale? - doar asta nu se poate schimba), amuzată de glumele povestitorului şi surprinsă de neaşteptatele sunete scoase de acesta. Fiindcă nu numai timpul ştie Robert Wilson să-l controleze, ci şi sunetele care au dat întotdeauna relief şi profunzime spectacolelor sale. Un adevărat "soundscape" a creat şi la Bucureşti, fracturîndu-şi discursul cu scurte ţipete sau bizare emisiuni sonore ce făceau descrierea etapelor de creaţie evocate infinit mai eficientă. Adăugînd la aceste intenţionate şi bine controlate ruperi de ritm farmecul personal al "performer-ului", fascinaţia exercitată asupra celor de faţă, precum şi umorul şi energia personajului - care tocmai aterizase de la Marsilia şi urma să plece în cîteva ore spre Beijing, dar nu dădea nici un semn de oboseală, spre deosebire de tînărul său asistent, care nu părea să aibă nici 30 de ani - rezultă că scurtul popas al lui