Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Rolul de întemeietor este deţinut la noi de Mihai Eminescu care, într-un stil enunţiativ şi solemn, atacă fără complexe marile teme. Are atitudinea unui "dătător de legi şi datini". Recunoaşte cu pietate (sau cu diplomaţie?) că există precursori, dar aceasta numai în declaraţii (fie şi versificate). În postura de creator manifestă siguranţa impetuoasă a cuiva care se instalează pe un teritoriu nelocuit. Nu întâmplător, pe critici îi tratează de sus şi global ("Critici, voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus"...)

Posteminescienii minori (Alexandru Vlahuţă şi alţii) sunt într-atât de orbiţi de astrul tutelar încât îl confundă cu ideea însăşi de poezie şi îşi închipuie că a fi poet înseamnă a eminescianiza. Dar în scurt timp apare nevoia de diferenţiere şi raportarea la Eminescu se transformă într-o obsesie. @