Mă scuzaţi că vă deranjez din nou cu una dintre întrebările mele despre fotbal, dar am o dilemă bună de data aceasta: Ce caută România în UEFA Champions League? Nu, serios, nu v-aţi pus niciodată întrebarea asta? E o întrebate cât se poate de logică. De ce ne prezentăm într-o astfel de competiţie dacă oricum ieşim din ea aşa cum am intrat. Sau stai, am găsit şi răspunsul la întrebare, care era chiar sub nasul nostru: ne prezentăm pentru că nu avem încotro, trebuie să o facem, coeficientul nostru UEFA ne-a permis până acum să intrăm direct în grupele celei mai titrate competiţii inter-cluburi cu o echipă şi n-aveam ce face. Sunt tare curios cât vom mai trăi până să ne mai întâlnim cu şansa asta de a avea o echipă direct în grupe la cum ieşim din cupele europene?
De anul viitor ne luăm adio de la prezenţa directă în grupe, Oţelul a fost ultima care a beneficiat de acest statut, campioana din următorii ani va trebui să tragă tare în tururi preliminare pentru a accede în grupe, iar dacă nu ne trezim ne aşteaptă viaţă grea. Riscăm să nu mai prindem grupele mult timp de acum înaite. Iar ca să folosim o glumă care a circulat zilele acestea pe internet: Anul acesta va câştiga Dinamo titlul pentru că nu va merge direct în grupe.
Cel mult un egal trebuia să scoată Oţelul aseară cu Basel, elveţienii sunt o echipă de bătut şi chiar am crezut că se vor motiva serios ai noştri, vor fi determinaţi şi super montaţi, dar în schimb am asistat la o altă înfrângere şi un joc mult sub aşteptări în prima repriză. S-au trezit prea târziu, când scorul era deja 0-3 la pauză şi nu au mai putut restabili egalitatea. Din minutul 75 au dat semne de revenire, dar în Champions League nu e de ajuns, aici ai nevoie de mai mult decât noroc, îţi trebuie şi un melanj de valoare – determinare – concentrare – dăruire. S-a terminat 2-3 până la urmă, un scor amar care ne demonstrează încă
