Pliati pe datele acestea deocamdata somatice - dar sublimind totusi si laturile interioare - caracterul aproape onorific al functiei de presedinte in sistemul nostru de stat: obtinem un fel de tautologie a omului de paie, un superlativ al servitutii. Cu ocazia acestui presedinte in fine ales - Timofti - am auzit, si nu o data, cum ca n-ar avea moaca de... si normal ca m-am intrebat: e moaca (sau, ma rog, chipul, infatisarea) atit de importanta pentru un sef de stat? Cit de mult atirna in balanta simpatiei de partid (sau a celei populare) o frunte inalta, niste ochi mari, catind profund si temerar, un nas... si asa mai departe? Cu alte cuvinte, in ce masura aspectul („aspectul si silaba"! - imi vine acum in minte sintagma lui Arghezi) conteaza in cazul unei functii publice de maxima vizibilitate? Alura de birjar ori de tinichigiu, pometii de hamal sau privirile tulburi de muncitor cu tirnacopul (sa zicem!) fac, ele, presedintele mai mult decit competenta, carisma, flerul (plus inca un milion de calitati indispensabile intr-un mediu ca al nostru, unde mustesc - cine nu stie! - interesele de clan, rica de partid, cumetrismul, servitutile politice, pe sfori ce urca ba intr-un punct cardinal, ba in altul)? Desi lumea te intimpina, vorba zicalei, dupa port, dar te petrece dupa minte, problema nu e nici pe departe falsa si cred ca am dovedi sigur niscai superficialitate, expediindu-o la bancuri. Nu la fiziognomonie fac acum aluzie, ci la o chestie incomparabil mai putin sofisticata: felul in care este perceput cel in cauza. Prin aglutinare, felul acesta poate crea uneori o anumita tensiune publica, tensiune ce se poate lesne converti, la rindu-i, intr-un factor de presiune. Adica nasul prea lung ori buzele excesive (ca si fruntea din cale-afara de tesita sau urechile clapauge) iti pot juca redutabil festa, la un moment dat. Avem de a face cu o inexorabila problema de imagin