Am văzut oameni murind cu dreptatea în braţe, oameni scormonind în gunoaie, pensionari cerşind sau îngheţînd de frig în propriile apartamente, copii abandonaţi de părinţi plecaţi la lucru, adolescenţi rătăciţi. Nu se întîmplă în comunism, nu se întîmplă în vreme de război. Se întîmplă acum, în România democrată şi modernă. Am aşteptat ani de zile lustraţia. Nu s-a putut face nimic, acum avem doar o penibilă tulburare a apelor, securişti în funcţii sau cu pensii grase. Am aşteptat ani de zile ca economia să se pună pe roate. Nu s-a pus pe roate, pentru că s-a furat tot ce se putea fura. Am aşteptat ca educaţia să devină un sector important, aşa cum e normal într-o societate care vrea să prospere, care vrea să-şi creeze oameni decenţi şi responsabili. Nu e cu putinţă, atunci cînd bîlbîielile se ţin lanţ, iar dispreţul faţă de educaţie a atins apogeul. Profesorii, prinşi într-un sistem confuz, greoi, aduşi în pragul disperării de o lege a salarizării degradantă, mai trebuie să se lupte şi cu lipsa unei scări a valorilor (dacă poţi fi Monica Columbeanu sau Gigi Becali, la ce bun să mai mergi la şcoală?). Am aşteptat ca justiţia să funcţioneze, dar a crescut corupţia. Avem instituţii de drept, dar ele nu funcţionează, pentru simplul motiv că oamenii în funcţii nu vor adevărul care i-ar putea face să-şi piardă funcţiile. Ceva funcţionează totuşi: pragmatismul cinico-mafiot, conform căruia o mînă spală pe alta şi aşa se construiesc piramidele puterii. România este un peisaj oarecum schimbat, dar mizeria şi nedreptatea au rămas. Ani de zile ne-am dus la vot, dar n-am votat, pentru că am ales răul cel mai mic. Am aşteptat şi am sperat ca lucrurile să se îndrepte, dar pînă şi speranţa ne-a fost luată. România ne-a fost luată bucăţică cu bucăţică. Ceea ce a rămas este doar un joc al orgoliilor, al intereselor personale, al indiferenţei pline de cruzime, cinice de-a drep