Autorul nu-şi propune în această carte să se ia la întrecere cu realitatea, deoarece ştie că realitatea o ia aproape întotdeauna înaintea ficţiunii.
Băteau clopotele.
Îl duceau la groapă pe ultimul şef al judeţului din fostul regim politic. N-a lipsit mult ca puţina lume care alcătuia convoiul mortuar să-l conducă pe Tănase Tănase - aşa îl chema pe defunct - până pe lumea cealaltă, deoarece o maşină roşie a trecut în mare viteză prin intersecţie, fără să ţină cont de culoarea semaforului. Dar nu s-a întâmplat nimic, datorită faptului că moartea s-a arătat mai înţeleaptă decât viaţa, cedându-i trecerea. Murise trecutul. Putea, în sfârşit, să înceapă viitorul.
E momentul să spunem că omul de la volan, Aurelian Tufă, proprietarul supermarketului cu acelaşi nume de pe strada principală a oraşului, dar şi al abatorului din spatele stadionului, ca şi al ştrandului din zona spitalului, ca să nu mai vorbim despre cele zece benzinării risipite prin tot judeţul, sau de fabrica de alcool, ori de tipografia şi ziarul Steaua Sudului, bomboana de pe coliva unei averi pe care, în mod normal, o poţi strânge nu cu două, ci cu o sută de mâini într-o sută de ani, deşi lui îi fusese de ajuns ca s-o adune de cincizeci de ori mai puţin, în privinţa mâinilor, şi de zece, în cea a anilor, avere care îl transformase în cel mai puternic om de afaceri din partea locului, aşadar, el, Aurelian Tufă, primise în această zi de primăvară, a zecea sau poate a unsprezecea, dacă nu a treisprezecea primăvară de la revoluţie, fugi, domne, d-aici cu ghinionul, astea e superstiţii pe care oamenii deştepţi ca mine se pişă din mers, din mersul BMW-ului, ar fi vrut el să zică, dar nu zicea, fiindcă nu se văzuse încă nici un exemplu de individ care să-şi uşureze băşica udului în timp ce-şi conducea cu peste 100 de kilometri pe oră maşina, altfel decât, stropindu-se d