Tanatologia (disciplina care studiază moartea şi fenomenele legate de moarte) – în pofida realităţii inexorabile a morţii în lumea biologică, în existenţa umană – este rareori aleasă ca temă pentru o reuniune ştiinţifică. Există o diferenţă între preocupările de studiu al fenomenului morţii la noi, comparativ cu alte ţări, în special din lumea occidentală, unde, în ultimele cinci-şase decenii, s-au realizat din ce în ce mai multe studii cu abordări multidisciplinare. Deşi problema morţii este, prin excelenţă, multidisciplinară, în acord cu dimensiunile sale multiple, o abordare din perspectiva medicului se impune, ţinând cont de prezenţa acestei realităţi în activitatea sa: alături de preot, este personajul care se confruntă cel mai des cu moartea, indiferent de specialitatea pe care o are. În realitate, medicul păstrează o anumită distanţă faţă de fenomenul complex al morţii, exceptând studiul cadavrului ca suport pentru disecţiile anatomice şi studiile morfologice de anatomie patologică şi medicină legală, abordări post-mortem, moartea nefiind însă doar un moment, ci un proces care „se construieşte“, prin mecanisme insuficient cunoscute, din momentul instalării ireversibilităţii organo-funcţionale, celulare, infracelulare, moleculare; în această perioadă a instalării şi evoluţiei ireversibilităţii se adaugă modificări şi trăiri psihologice, studiate, între alţii, de Elisabeth Kubler-Ross şi, la noi, de Ion Biberi. Dimensiunea acestora a legitimat delimitarea unei subdiscipline a tanatologiei, tanatopsihologia, care, împreună cu altele (tanatogeneza, tanatosofia ş.a.), conferă complexitate fenomenului pluridisciplinar al morţii. „Este un fapt constatat că medicilor nu le place să vorbească despre moarte“, observa, cu peste trei decenii în urmă, dr. Pierre Delore, unul din marii umanişti ai medicinii. Într-adevăr, relativ puţini medici au consacrat stu