Capete de rind „Nu sintem decit niste simple cifre/ dintr-un sir nesfirsit 5690241731940628/ cind intram pe poarta fabricii nu trebuie sa mai dam binete portarului/ folosim codul personal si ea se deschide silentioasa cu un nesperat good morning/ sau good afternoon sau good night dupa cum e cazul/ introducem apoi legitimatia vertical in spatiul din dreapta / al ceasornicului electronic si imediat pe micul ecran/ apare ora sosirii si numarul de salariat/ pe care-l porti ca pe-un blestem sau ca pe-o binefacere/ pina la pensie (nici un minut intirziere la sosire/ nici un minut mai devreme la plecare/ toate neregulile vor fi raportate supervizorului)“. Citind aceste versuri ale lui Gabriel Stanescu, referitoare la America anilor nouazeci, gindul te duce la Orwel, la Kafka, dar si la filmele lui Chaplin. Poate va mai amintiti de citeva secvente din Timpuri noi, unde Charlot stanteaza niste piese ce „curg" continuu pe banda rulanta. La un moment dat ritmul devine atit de rapid, incit acesta pierde sirul si banda se opreste, nu si miinile lui Charlot, care, chiar si in timpul pauzei de masa, par sa fie cuprinse de un tic nervos, executind cu de la sine putere miscarile pe care le-au deprins in procesul muncii. Sau de o alta scena, in care acelasi Charlot, inarmat cu o uriasa cheie, se pierde printre rotile unui urias mecanism (simbolul societtaii de consum) care, saltindu-l in sus si in jos, e pe cale sa-l transforme intr-o masa de carne informa, intr-un semipreparat, frumos invelit intr-un ambalaj stralucitor, inlauntrul careia se afla suferinta si carne stoarsa de sudoare umana... America descrisa de Gabriel Stanescu, plecat in exil la inceputul anilor nouazeci, ne duce cu gindul nu numai la Orwel, Kafka si Charlot, ci si la Infernul dantesc, la lagarele de exterminare nazista si la GULAG-ul lui Soljenitin. Avem de-a face, desigur, cu niste lagare de concentrare moderne,