O invitaţie. "Vino, vino la noi neapărat! Trebuie să ajungi." Am crezut că s-a întâmplat ceva, pentru că cele două persoane care mi-au lansat apelul telefonic disperat sunt în vârstă. Nu, nu sunt bunicii mei, deşi tare aş fi vrut (deoarece am rămas cam orfană la capitolul bunici, doar bunica dinspre tata a mai rămas). Sunt două persoane, soţ şi soţie, la care ţin foarte mult. "Vin mâine." "Nuuuu, vino pe 30 mai!" "De ce tocmai pe 30 mai?" "Aşa, deoarece luna mai e pe sfârşite!" De ajuns de frumos-disperată motivaţie. "Şi mai trebuie să vezi şi stânjeneii, şi vişinul te aşteaptă să stai sub el." O revelaţie bruscă: "Aha, se apropie ziua copilului!". "Da!" Cum am putut să uit? Că în fiecare an, cu puţin înainte de ziua copilului sau chiar în acea zi, ei doi mă invită. Să stau în grădină, să mâncăm dulceaţă de vişine (de anul trecut...), să râdem împreună - chiar dacă vremurile îşi râd de noi, iar la plecare, pe înserate să primesc bomboane uşor amărui cu specificaţia clară "Pentru acasă!". Când ieşi din acea grădină rămân în urmă lucruri mici, dar preţioase, care te ajută să respiri irespirabilul praf al străzii ca şi cum ar fi pulbere de trandafiri. Este ca un fel de conspiraţie ce hoviană a sufletului tău cu sufletele celor care merită. Lăsând la jumătate tonalitatea poetică, este ca şi cum i-ai lua un interviu imaginar lui Shirley Temple, uitând că în faţa ta nu e nici urmă de Ginger Rogers sau Fred Astaire.
Vin. Sub vişin.
O invitaţie. "Vino, vino la noi neapărat! Trebuie să ajungi." Am crezut că s-a întâmplat ceva, pentru că cele două persoane care mi-au lansat apelul telefonic disperat sunt în vârstă. Nu, nu sunt bunicii mei, deşi tare aş fi vrut (deoarece am rămas cam orfană la capitolul bunici, doar bunica dinspre tata a mai rămas). Sunt două persoane, soţ şi soţie, la care ţin foarte mult. "Vin mâine." "Nuuuu, vino pe 30 mai!" "De ce tocm
