Un prieten din Bucuresti mi-a comunicat programul unei conferinte organizate recent la Cluj de Universitatea Babes-Bolyai, avind ca subiect Les imagi-naires européens. M-am uitat – marturisesc, cu o nostalgie amestecata cu putina invidie, amintindu-mi Aula Magna inundata de soare in decursul celor citeva zile petrecute acum doi ani la o alta conferinta organizata de alma mater – la lista de titluri si la numele participantilor: multe personalitati de peste hotare, printre care si unul dintre fondatorii filozofiei moderne a imaginarului, Jean-Jacques Wunenburger.
Din tara, de asemenea, multe nume bine cunoscute si altele mai putin (probabil tineri, felicitari organizatorilor!) au prezentat comunicari cu titluri extrem de interesante, de la Retorici fin de siècle si pina la descrierea unui proiect intitulat EURIMAG, despre imagini, stereotipuri si prejudecati europene.
Imaginarul are o lunga istorie care nu a inceput nici cu Wunenburger, nici cu ai sai maitres à penser, Gaston Bachelard si Gilbert Durand. Nici cu cei care la rindul lor i-au influentat pe acestia din urma, precum Ernst Cassirer sau Henri Corbin. Si, inaintea lor, Bergson. Probabil ca imaginarul a aparut in lume odata cu reflexia filozofica; aceasta din urma devenind posibila in momentul in care se stabileste o anumita structura logica interna, care permite corelatii si legaturi mentale intre diverse imagini ale realitatii externe. Sau poate cu mult inaintea filozofiei, pe Dumnezeu omul putind doar sa si-l imagineze, la fel ca si spiritele, zeii sau personajele mitologice care-l inconjurau intr-o lume dominata de sacru.
Imaginarul ar putea fi considerat ca fiind suma a tot ceea ce este imaginat, iar ceea ce este imaginat deriva din capacitatea noastra de a imagina. La originea conceptului in discutie se afla deci acela al imaginatiei: imaginatio in latina, derivat din grecul pha
