De fiecare dată, miza unei polemici în România este ascunsă marelui public.
Polemica dintre Andrei Pleşu şi Dinu Patriciu, care a ţinut trează, săptămâna trecută, lumea intelectualităţii româneşti, mi-a stârnit câteva nedumeriri. Pentru că nu am forţa de investigaţie jurnalistică dovedită de Grigore Cartianu în cele două cărţi despre evenimentele din decembrie '89, n-am putut să răspund la întrebările care mă frământă. Totuşi, profit de angajamentul redactorului-şef Grigore Cartianu, potrivit căruia „«Adevărul» va rămâne un ziar deschis, o tribună a dezbaterii de idei" (vezi editorialul „Contra-anti-melancolii"), pentru a-mi exprima următoarele întrebări.
De ce Dinu Patriciu nu i-a pomenit numele lui Gabriel Liiceanu (în editorialul „Turma şi iertarea"), preferând să-l numească „filosofeanul" care „s-a sculat ca şi coada vacii"? De ce? Ca să priceapă şi cititorii ziarului „Adevărul" din Ţăndărei sau Tecuci despre cine este vorba! Sau editorialul său s-a adresat unui public iniţiat? Sau i-a fost frică să-i dea numele? De ce? Că doar nu mai există cenzură comunistă! De ce Andrei Pleşu l-a „domnit" pe Dinu Patriciu în prima parte a editorialului său („Melancolii"), apoi, spre final, l-a tutuit? De ce a procedat la fel şi Dinu Patriciu, trecând de la „domnul Pleşu" la „dragă Andrei" („Anti-melancolii"). Sunt vechi prieteni? Asta nu pricep! Şi apropo de prieteni, de ce Andrei Pleşu nu i-a numit pe oamenii din jurul lui Patriciu „faţă de care, în toate privinţele, Liiceanu e un înger"? Ca să avem termen de comparaţie! Că doar i-a spus deschis lui Patriciu: „am văzut oameni în jurul tău..."! Şi lui Pleşu i-a fost frică? Sau n-a mai avut spaţiu tipografic?
Alt mister: Ce le-o fi spus „tânărul filosof" Andrei Pleşu, în urmă cu 35 de ani, celor trei tineri arhitecţi (printre care se număra şi Dinu Patriciu) despre „semnele şi simbolurile religiilor asiatice"?