Se născuse în Nazaret, crescuse între arabi, jucase în Israel. Apoi, cu Steaua lui David pe paşaport, antrenase Palestina. Povestea unui om pentru care frontierele n-au existat!
Ploua. Mărunt. Ca nişte lacrimi. Cerul plîngea după el. În jurul gropii se aflau israelieni. Şi palestinieni. Şi creştini. Şi musulmani. Şi druzi. Şi…
Se stinsese cu trei zile înainte. Tumoare cerebrală…
Toţi îşi aduceau aminte prima zi. Stătea cu mîinile la spate şi îi aştepta. Erau 12. Fiecare cu un tricou de culoare diferită, cu sandale în picioare. I-a întrebat, aşa, uşor ironic: “Nu sînteţi fotbalişti, n-ar trebui să purtăm ghete şi echipament de aceeaşi culoare?”. “Ba da, dar nu avem altceva acasă”…
S-a suit în maşină, a băgat 30 de kilometri, a ajuns la Skahnin, la 30 de kilometri de Nazaret. Se ştia cu nişte bogătaşi de pe aici. I-a transformat în sponsori. A făcut rost de bani, le-a luat tricouri, crampoane, şorturi cu şiret. Echipament palestinian cu gologani israelieni! Stop! Aici e ceva necurat, o greşeală. Termenii aceştia nu se pot lipi nici măcar într-o propoziţie! BA DA!
Ca fotbalist, n-a rupt gura tîrgului. Jucase cu “naţionala” olimpică a Israelului preliminariile pentru Los Angeles, în 1984. Nu se calificase, dar lumea l-a reţinut drept primul fotbalist arab care evoluase la o trupă din prima divizie din Israel. Trecuse pe antrenorat. La început, trupe micuţe, din comunitatea arabo-evreiască: Bnei Sajnin, Shfar Am… Cînd ajunsese cu Maccabi Ahi Nazaret în Primera, lumea începuse să se întrebe ce e cu el.
“Pentru mine, toţi sînt fotbalişti!”
În 1999, FIFA a născut “naţionala” statului Palestina. Ricardo Carugati, argentinianul, antrenorul, n-a stat mult pe acolo. N-avea chef de muncă. El, Azmi Nasser, s-a băgat! Aşa a început povestea. Pentru a putea lucra în Fîşia Gaza, avea nevoie de un permis special. Purta paşaport israelian, era
