De ce ne-ar trezi interesul nişte spectacole de teatru slabe? Pentru că, în chiar ziua decernării premiilor UNITER, criticii se vor grăbi să laude, presa va prelua laudele, cei lăudaţi vor intra în memoria publicului şi dulcea uitare se va aşterne peste conştiinţele românilor care, din când în când, zguduiţi de realitate, se vor întreba: „Oare de ce nu avem teatru?” Pentru că, de multe ori, se creează un orizont de aşteptare neadevărat. Un afiş frumos colorat, un titlu cu priză, o distribuţie care sună bine, o sală de spectacol city-center, un PR desăvârşit, valuri în presă, critică apreciativă şi biletele sunt ca şi vândute. Pentru că se investeşte prea mult în anumite piese de  teatru, iar în anumite piese de teatru nu se investeşte deloc. Pentru că se face teatru underground şi spectatorul de peste 60 de ani habar n-are ce înseamnă. Pentru că se scriu texte slabe, care, prin nu ştim ce miracol, ajung să fie dramatizate. Pentru că actorii nu sunt plătiţi suficient. Şi pentru că puţinii critici care au mai rămas, de frică să nu-i piardă şi pe puţinii actori de teatru care au mai rămas, scriu ode închinate „partidului”.

Dar iată că nu toţi cronicarii au ales să se înregimenteze în linia trasată „de la centru“. Unii ne-au răspuns, fără să ezite, la întrebarea: „Care este spectacolul de teatru din 2007 care v-a dezamăgit cel mai tare?”. Gala Premiilor UNITER ne arată, în fiecare an, care sunt cele mai bune spectacole. Dar puţini sunt cei care vorbesc şi despre faţa neplăcută a teatrului.

Magdalena Boiangiu:  „Mi s-a făcut silă de teatru”

„Maria Manolescu – With a Little Help From my Friends. Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Regia – Radu Apostol. Nu cred că a fost cel mai prost spectacol al stagiunii, vreau să sper că pe cel mai prost nici nu l-am văzut. Acesta m-a întristat prin tendinţa de a acoperi cu zgomot pus