De la asta plecăm. Nu spun asta pentru cei care au trăit suficient în timpul lui Ceauşescu; ei au avut, cu vârf şi îndesat ocazia să afle ce a însemnat cenzura presei.

Aş dori, pentrucei mai tineri, să imaginez sau, mai bine, să-i rog să-şi imagineze o lume fărăinternet şi fără presă. Să-şi imagineze că România va avea doar posturi tvasemeni cu “B1 TV” şi ziare precum acela care şi-a câştigat, pe bună dreptate,“renumele” de “Oficiosul Cotrocenilor”. Poate că unora le va plăcea. N-am nicio îndoială. Cum n-am nici oîndoială că multora dintre tinerii fără experienţa vieţii în “raiul” comunistle place dictatura, iar o bună parte a celor mai vârstnici, care ar trebui săfie “vaccinaţi” de trecerea prin viaţă, fiind fatalmente proşti, se gândesc cunostalgie la reîntoarcerea la “comanda unică”. Şi probabil că acesta estemotivul care stă la baza alunecării spre dictatură a României. Că acum se puneproblema că România este un stat care trebuie să se teamă de presă este aproapemaximum de deteriorare a democraţiei româneşti. Sigur, presa poatefi judecată în fel şi chip, după chipul şi asemănarea celui care semnează untext într-un ziar sau ale celor care realizează emisiuni la televiziuni. Existămulte categorisiri în care jurnaliştii din România sunt înghesuiţi zilnic decătre toţi cei care, chiar dacă se pricep sau nu la asta, o fac, afişând oautosuficienţă binecunoscută celui prost şi fudul. Zecile de jurnalişti sunt“arondaţi”, uneori fără să le ceară cineva vreun cuvânt drept răspuns, zilnic,ba făcând jocul unor partide politice, ba unor moguli, ba al lor personal,uitând, poate, cel mai de bun simţ lucru cu care trebuie început atunci când sevorbeşte despre jurnalişti şi jurnalism. Mai întâi săspunem că marele “duşman” al regimului Băsescu, aşa cum reiese din jalnicahârtie ieşită de sub minţile tarate de un comunism “retard” ale celor din CSAT,este, TOTUŞI, în România pe