De câteva săptămâni încoace, marşul triumfal al opoziţiei spre guvernare s-a oprit. Nu din cauză că Guvernul a căpătat peste noapte capacitatea să se consulte cu lumea vizavi de planurile sale, nici că Băsescu a priceput finalmente că s-ar putea să nu existe o suprapunere chiar perfectă între aspiraţiile Elenei Udrea şi binele ţării, ci din cauză că şefii opoziţiei s-au angajat pe o pantă care îi duce îna-poi de unde vin. Opoziţia noastră socialistă, europeană, căreia Dumnezeu îi dăduse ca mană cerească un guvern cu un discurs despre virtuţile tăierii spitalelor şi adăugării la bugetul jandarmilor, s-a plasat treptat, dar aproape ireversibil, pe terenul statului de drept, acela unde e cea mai slabă, şi pe care a pierdut regulat alegeri. Şi a ridicat nu orice steag, ci exact acela pe care a pierdut în alegerile din 2004 şi 2008, ca şi la referendumul din 2007, steagul utilizării legii în mod discriminativ de către Traian Băsescu contra opoziţiei politice.

Povestea nu a început cu arestarea tov. Niculescu, deşi pe asta se face vâlva cea mai mare, ci cu târgul făcut între PSD şi acei membri din CSM cărora le expira mandatul şi au călcat legea candidând a doua oară. Aşa cum instanţele au posibilitatea de a cenzura legile, şi Parlamentul are posibilitatea constituţională de a controla Justiţia, prin aprobarea pe care Senatul trebuie să o dea pentru validarea membrilor CSM. Dacă Senatul ar fi transmis semnalul clar şi neechivoc că nu va tolera sfidarea legii şi că în CSM trebuie să candideze numai oamenii care au dreptul, Lupaşcu şi compania nu s-ar mai fi prezentat la vot. Dar ei au avut, dimpotrivă, asigurări că o să le meargă (şi spre ruşinea impotentei coaliţii de guvernare, chiar le-a mers, au trecut şi doar Curtea Constituţională i-a oprit). De ce a făcut PSD asta? Pentru că le-a fost frică de alegeri libere în sânul magistraţilor. Aceştia nu sunt chiar aşa