Auzim adesea din partea adepților liniștii noastre sociale un îndemn spre liniștire, o povață către relaxare, adresate celor care își dedică viața unui ideal, de orice altă natură decât cel comunist sau socialist. Un îndemn de a te, pur și simplu, rata. Adresat celor care își dedică viața în sensul că muncesc din greu pentru a atinge ce și-au propus, sau că se nevoiesc din greu dacă e vorba de ceva spiritual. Ce aveți, fraților, de demonstrat? Opriți-vă ! În politică, afaceri, educație, știință, biserică, oriunde altundeva, întrebarea se repetă la nesfârșit, denotând o neînțelegere crasă.
Se presupune că Einstein a avut ceva de demonstrat pentru că a creat ce a creat, că țăranul care face și vinde brânză bună la fel, vrea să demonstreze ceva, că femeia de serviciu care curăță lună pardoseala prin instituții publice pe doar 600 de lei lunar, iarăși, are o problemă, sau că cel mai onest prim ministru al României (ghiciți personajul) n-a guvernat bine doar pentru așa a vrut și a putut el, fără alt motiv, ci pentru că, e limpede, avea ceva de demonstrat.
Se presupune că mărul face mere, părul pere și indivizii din fiecare specie ceea ce au de făcut dintr-o rațiune aparte, nemărturisită: să ne arate ce sunt ei capabili să facă.
Până la urmă este o problemă de identitate personală și de capacitate de acceptare a identității celuilalt, așa cum este ea. De acceptare a diferenței. Stânga nu este capabilă să accepte diferența, darul superior al celuilalt, munca mai multă a celuilalt pentru a face față talanților primiți, performanța mai mare, intrinsecă a celuilalt. Stânga este incapabilă să accepte inferioritatea mea și superioritatea altuia. Că eu nu sunt la fel ca celălalt. Că eu sunt un mic titirez răsucit pe o masă între două beri, iar altul o tornadă la scară istorică, sau măcar municipală. Oricum ar fi, mai mare decât mine. Stânga este incapabilă de
