Două destine m-au impresionat săptămîna trecută. Primul e Dean Karnazes, atletul extrem care a triumfat în lupta cu kilometrii. Și Martin Richard, puștiul ucis la maratonul de la Boston.
Dean Karnazes a știut mereu ce trebuie să facă. Adică să alerge. Zeci și zeci de mile în fiecare noapte, în fiecare zi, la concursuri epuizante, la 50 de grade cu plus sau în înghețul polar. Superman-ul alergătorilor are o genă extraterestră, un umor calm și pe gustul multora și un apetit pentru alergare care depășește, în capul majorității, barierele medicinii, fizice și mintale. Pentru el odihna este perioada chinuitoare, pentru că nu fuge. Unii spun că nu a făcut atît de multe pe cît povestește, dar nu-mi vine în cap nici un nume care să nu fi fost contestat pînă acum. În istorie, sport, literatură.
Dean a avut noroc. A făcut ce a vrut, chiar dacă l-a durut uneori. Și-a calculat kilometrii, caloriile, cariera, succesul, și-a organizat nebunia ca să meargă cît mai departe în aventura ultramaratonului. A ales să facă lucruri grele, pentru că acestea i se păreau ușoare. Nu e neapărat un exemplu de voință, cît mai degrabă un exemplu de lucruri care se întîmplă exact așa cum trebuie în viață. Cu șansă și prin forța vieții.
De cealaltă parte, care o fi ea, Martin are tot dreptul să fie confuz. Oricum la vîrsta de opt ani înțelegi cum vrei tu și cum poți tu ceea ce spun ceilalți din jurul tău. Și mai ales ce fac ceilalți, oamenii mari și înțelepți. S-a urcat la Cer cu gîndul ultim că a murit pentru că, pur și simplu, unii au alergat. Unii, mulți de tot. Și printre ei și tatăl lui. El nu știe de atentatele de la linia de sosire a maratonului de la Boston. El habar nu are de atentate în general. El nu știe că pe lume există atîta rău venit în momente bune. În momente de familie, de relaxare, de distracție, de presupusă siguranță, de pizza și de mers în parc. În zile cal
