"Nu ştiu cum ai răbdare să te uiţi la atîtea tîmpenii la televizor" " îmi spunea un amic deunăzi, cînd a venit vorba de rubrica mea din acest colţ de pagină. "Păi, nu am răbdare. Dacă ar fi după mine, aş arunca bucuros televizorul pe geam..." " i-am răspuns. Şi am avut grijă să adaug: "Cu atenţie însă, să nu dau cuiva în cap". (Nu, nu sînt un tip care aruncă obiectele pe geam sau căruia îi place să spargă, dimpotrivă " dar scena-clişeu cu televizorul aruncat pe geam, ca în filmul The Wall, mă face să devin visător.)

În numărul trecut al Dilemei vechi, păstorit de Cristian Ghinea, mulţi au scris despre supliciul la care ne supun televiziunile româneşti şi despre salutarul refugiu pe care-l găsesc oamenii inteligenţi în History, Discovery sau Mezzo. Un cronicar TV nu-şi poate permite însă luxul să se delecteze numai cu lumea animalelor cu blană sau a muzicii bune. Trebuie să se scalde şi alături de celelalte animale " epilate, siliconate şi bipede " care compun fauna de la televiziunile noastre. "După ani buni de cronicar TV, televizorul a ajuns să-mi producă o stare de uşoară greaţă. Poate chiar mai mult." " scria Alin Ionescu în acelaşi număr al Dilemei vechi. Îl înţeleg perfect. Are simptomele unei intoxicaţii pe care o resimt şi eu pe pielea mea.

Din păcate, televiziunea de la noi a devenit un mediu extrem de toxic, care penetrează orice costum de protecţie al celui ce vrea să cerceteze smîrcurile autohtone dotate cu reflectoare şi camere TV.

La început " începutul acestei lumi " a fost OTV-ul, o hazna faţă de care mai toţi oamenii cu scaun la cap strîmbau din nas, deşi se găseau destui care să arunce masochist o privire înăuntru. Mulţi spuneau că vor să vadă pînă unde pot să ajungă absurdul şi ridicolul manifest, dar, de fapt, plăcerea lor era similară cu cea pe care o ai cînd dai cu limba, repetat, la o măsea cariată şi care te doare. Te d